septembrie

Plouă.zăngăne zăbrele,iar ea se uită ciudat pe fereastra închisă.nu vrea să iasă pe stradă ,să audă alte gânduri triste şi feţe reci.are în braţe o cutie grea,prea grea pentru tot ce a fost.ştie că în ea se află ani întregi şi totuşi nu vrea să renunţe la atâtea vechi trăiri,la atâţia oameni.
stă lângă un telefon mut şi între pereţi apăsători cu teama de a deschide amintirile şi a-l găsi pe el,demult plecatul.dac-ar putea să plângă..
liniştea grea o face să se piardă în gânduri:pe cine să mai caute,pe cine să mai aştepte şi mai presus de toate cât.trăia fiecare clipă din nou,dorindu-şi să fi făcut totul altfel.
dacă era ceva ce regreta era infatuarea ei tinerească.orgoliul care a dus-o în acel punct din care nu s-a mai putut întoarce.ştiau amândoi..
trecuse deja prin toate locurile lor,aşteptase oricât,până când ceva din ea s-a dus.după atâţia ani ştia că himera aceea de toamnă nu se va mai întoarce.ştia că fusese de vină că nu i-a spus să stea,că a vrut prea mult când sufletul ei nu putea să mai dea nimic.
zăbrelele zăngăne şi mai puternic.tăcerea o sufocă ,dar nu mai poate să ţipe ,să îşi strige amarul.vremea aceea a trecut.trebuia să-şi asume acea responsabilitate de a-l fi alungat.
de la fereastra ei,începe să privească spre cimitir,un cimitir învăluit în ceaţă şi memorii.
..De-ai şti ce-ai fost tu pentru mine..îşi spuse ea..nu ştia prea bine care din ei murise..căci el era îngropat în ea..iar ea nu mai era decât o umbră.
..Cu bine,dragul meu ,te aştept,poate ai să vii înapoi..îi spuse de parcă ar fi fost acolo..simţi un gol şi sunetul de zăbrele deveni asurzitor de dureros.