aproape linişte

-Aş vrea să pot să tac în preajma ta.sau când vine vorba de tine,îşi spune ea privindu-se în oglindă.vorbea cu el ca şi cum ar fi fost acolo,nu putea să nu îl mai vadă în mintea ei sau să renunţe.ştia că îi face rău,că o macină încet şi sigur,dar nu putea.
toţi îi spuseseră că greşeşte,că nu e bine,că o să sufere.ştia şi ea asta,dar era dependentă de suferinţa pe care el i-o producea.voia mereu să se piardă în lunile acelea demult trecute,să-l oprească acolo,sâ-i păstreze imaginea de la început.
pentru el,ea era un mister.nu o înţelegea:nici comportamentul,nici sentimentele.cum ar fi putut astfel de oameni să ajungă mai departe de a bea o cafea împreună şi de a se privi îndelung la ore târzii..
ea ura luna septembrie.acel fatidic 13 septembrie.aştepta mereu să se întâmple ceva în septembrie,dar mereu lucrurile erau la fel.o atmosferă de sfârşit,gustul amar al amintirii,deznădejde şi prietenii ratate.
el înţelegea toamna altfel.pentru el era mereu un început a ceva,un amalgam de trăiri adunate de-a lungul verii.uita întotdeauna de ea sau o rănea,fără să ştie de fapt ce însemna septembrie pentru ea.
ploaie şi soare rece,umed şi trist.nu erau niciodată împreună ,dar simţeau uneori la fel şi întotdeauna credeau că se pot preface unul în faţa celuilalt,că îşi pot ascunde adevăratul chip.asta nu se întâmpla niciodată,să se poată minţi cu laşitate până la capăt.doar faţă de ceilalţi teatrul era excelent.
ea continua să se privească în oglindă.ochii îi erau pierduţi şi în mintea ei se derulau imagini netrăite şi gânduri nespuse,momente pe care le pierduse.
-Hai,draga mea,eşti şi aşa frumoasă,nu e nevoie să te priveşti atât,se auzi o voce caldă.
..furtuna din ea era mereu liniştită de calmul lui şi de dragostea aceea pură..
sau cel puţin aproape liniştită..